Privesc, Zâmbesc. Nu contenesc să te-ndrăgesc. E prea firesc. Un dar. Tresar, apoi dispar. Apar bizar. Nu e-n zadar această floare. Tresari. Puţin, privirea o înclin. Zâmbeşti. Iubeşti. Nu conteneşti să mă priveşti. Roşeşti. Ridici petala. O săruţi. Ciufuţi suntem noi amândoi. Un pas în faţă. Doi înapoi. Suntem doar noi. Suntem doar noi doi amândoi. Revin. Mă-nclin şi îţi şoptesc: ”Aş da orice să te privesc când marea-ţi scaldă sânii fragezi.” Priveşti şi îmi şopteşti: ”Ce-mi dai de mă-mbăiez chiar astăzi?” ”Aş spune luna de pe cer, dar ştiu că nu aş fi sincer. Căci luna-i sus ca să te scalde în calde umbre de nopţi albe. De restul lumii să te-ascundă. Să fim doar noi fugind pe-o undă.” Păşeşti. Păşeşti. Din nou păşeşti. Priveşti. Privesc. Iar mă priveşti. Sătul de prea multe poveşti m-agăţ de trupul tău plăpând. Sorbindu-ţi buzele mă-nfrupt. Tresari. Dispari. Apari pe cer. Stingher, nedumerit, timid, de data asta nu şoptind, te rog a-mi coborî în braţe. Tu fugi departe, mai departe. Visez? Departe, mai departe. Analizez şi recreez. Visez? Apari din spate, paşi tăcuţi. Mă-ntorci pe tine! Suntem muţi. Îmi ridici mâna, o duci la piept. Asa este. E drept, ş-acum din nou mă cert că n-am avut din nou credinţă. E totuşi vorba de voinţă. Eu te privesc. Tu mă priveşti. Eu te iubesc. Tu mă iubeşti.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu